Sindromul nepasarii

Daca ar fi sa consultam un medic pentru diagnosticarea clasei politice de la nepasare si pana la lipsa de reactie ca si cand ar fi simple marionete sunt doar cateva exemple. Ce se intampla in jurul nostru si nu tine de puterea omului de rand sa faca sta in decizia alesilor. Insa nu ii onoreaza cu nimic statutul de vreme ce lucrurile stau pe loc. Numai vorbe, fara fapte.

Cazul micutului care la doar 4 ani si-a pierdut viata este inca o drama care sa puna punctul pe “i”. Intrebarea pe buzele fiecaruia este “de cate vieti este nevoie pentru ca nepasarea fata de legea cainilor sa fie o realitate?”. Poate ca din randul politicienilor niciunul nu a patit sa se confrunte direct cu aceasta problema pentru a intelege ca trebuie sa se faca ceva.

Conceptul international. Pentru cei care au calatorit in strainatate cu siguranta au observat ca pe strazile tarilor straine nu exista caini fara stapani care sa colinde, care sa scotoceasca gunoiul, care sa reprezinte un real pericol pentru cetateni. Ei nu au nici macar mizeria care abunda pe strazile noastre. De ce ei pot? Poate ca nivelul de trai si de aici problema fondurilor. Insa nu este o scuza. Cum functioneaza un sistem de la care ar trebui sa luam un exemplu? Cainii sunt capturati si pana si acest proces este unul ca la carte: vezi un animal in chinuri, abandonat sau alergand pe strazi, chemi pe cei competenti pentru ca acestia sa isi faca treaba mai departe. Cainele este dat spre adoptie acolo unde o analiza in acest sens permite, acolo unde un stapan nu il revendica sau ajunge la eutanasiere cand nici bugetul nu mai lucreaza in favoarea numarului de animale pe care un adapost il are.

De la cetateni constienti si pana la o responsabilizare, de la legi la iubitori de animale care doneaza bani pentru caini fara iubire de stapan unde gresim noi?

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *